Comunicarea este un dar. Limba este instrumentul. scriitorul francez roland barthes A pătruns în profunzimile limbii în căutarea sensului ultim al verbului, substantivului, adjectivului... a tuturor tipurilor de cuvinte și unități lingvistice. Dar și-a stabilit viziunea panlingvistică asupra sunetului din care se naște limba (intonația sau volumul) sau semnul prin care facem și limbajul și, deci, comunicarea.
Ideea este să facem un tratat dar cu acel spirit informativ care ne face să simțim că, cum nu se poate altfel, problema limbii și a comunicării ne privește pe toți. Să ne amintim că despre dar și instrumentul cu care a început această postare... Dacă ai instrumentele și le cunoști valoarea, comunicarea devine acel dar făcut într-o armă cu care să convingi, să convingi sau să transmită ca un ecou oriunde emoțiile interpretează ceea ce s-a spus.sau scris ca muzică din rațiune.
Deci Roland Barthes este un fel de filozof metalingvistică care ne conduce la o înțelepciune cu totul aparte în care putem descifra etimologii, găsind în același timp un atașament deosebit față de toate acele cuvinte sosite parcă din delei de mână. Pentru că înaintea cuvântului nu este nimic. Și de îndată ce prima șoaptă se trezește, putem reconverti realitatea din jurul oricui ne ascultă. Pentru că cuvintele noastre transformă o realitate subiectivă care, în esență, este modul în care ni se spune într-o măsură mai mare decât ceea ce poate sau nu.
Top 3 cărți recomandate de Roland Barthes
Șoapta limbajului: Dincolo de cuvânt și de scris
Vocea interioară marchează pasul către voință. Șoapta interioară, ca un zvon abia audibil, se află între interesul nostru de a comunica și capacitatea noastră de a face acest lucru. Totul se naște în acea șoaptă. De la cel la care scriitorul frecventează când urmează să înceapă un nou capitol al cărții sale până la cel care îl exteriorizează pe cel mai rău dictator făcut gălăgie, confuzie și chiar frică.
Șoapta denotă un zgomot limită, un zgomot imposibil, zgomotul a ceea ce, pentru că funcționează perfect, nu produce zgomot; A șopti înseamnă a lăsa să se audă însăși evaporarea zgomotului: leșinul, confuzia, tremurul sunt primite ca semne de anulare a sunetului. Și în ceea ce privește limba, poate șopti? Ca cuvânt se pare că este încă condamnat la farfurie; ca scris, tăcerii și distincției semnelor: în orice caz, dă întotdeauna prea mult sens pentru ca limbajului să realizeze plăcerea care ar fi tipică subiectului său. Dar imposibilul nu este de neconceput: șoapta limbajului constituie o utopie.
Ce fel de utopie? Aceea a unei muzici cu sens. Limbajul, șoptit, încredințat semnificantului într-o mișcare fără precedent, necunoscută de discursurile noastre raționale, nu ar abandona din acest motiv un orizont de sens: sensul, nedivizat, de nepătruns, de nenumit, ar fi însă pus în depărtare, precum un miraj... punctul de fuga al plăcerii. Este fiorul sensului pe care îl pun la îndoială când ascult șoapta limbajului, a acelei limbi care este, pentru mine, omul modern, Natura mea.
Evident și obtuz: Imagini, gesturi și voci
Înțelegerea subiectivă a limbajului alcătuiește un întreg univers de interpretări, neînțelegeri și alte derive care scapă emițătorului unui mesaj. În mod curios și paradoxal, această limitare este și o bogăție a limbajului de tratat, potrivit autoarei, din punctul de vedere al propriilor condiții circumstanțiale sau, să spunem, endemică acelei lecturi dintre rânduri asupra cărora se poate dezbate. până la absurd când intervine închiderea sau sensul obtuz.
În orice încercare de exprimare putem distinge trei niveluri: nivelul comunicării, cel al sensului, care rămâne întotdeauna la nivel simbolic, la nivelul semnelor, și nivelul pe care Roland Barthes îl numește semnificație.
Dar în sens simbolic, cel care rămâne la nivelul semnelor, se pot distinge două fațete oarecum contradictorii: prima este intenționată (nu este nici mai mult, nici mai puțin decât a vrut să spună autorul), parcă extrasă dintr-un lexic. prezentare generală a simbolurilor; este un sens clar și patent care nu are nevoie de nici un fel de exegeză, este ceea ce este în fața ochilor, sensul evident.
Dar mai există un sens, cel adăugat, cel care ajunge să fie ca un fel de supliment pe care intelectul nu reușește să-l asimileze, încăpățânat, evaziv, încăpățânat, alunecos. Barthes propune să-l numim sensul obtuz.
Variații asupra scrisului
De fapt, titlul unui articol pe care Roland Barthes l-a scris în 1973, Variații asupra scrisului, este prezentată ca o compilație de texte ale autorului său care acoperă fenomenul în cauză din toate perspectivele: subiecte precum gramatica și lingvistica, desigur, dar și autori precum Benveniste, Jakobson sau Laporte, structurează un mozaic teoretic în care există loc de asemenea pentru notițe despre reflecțiile proprii ale lui Barthes în această privință sau chiar comentarii la fel de neobișnuite precum cel dedicat dicționarului Hachette.
Din perspectiva sa de semiolog, Barthes vede scrisul nu ca pe o procedură pe care o folosim pentru a imobiliza și a fixa limbajul articulat, mereu fugar în natură. Dimpotrivă, pentru el scrisul depășește considerabil, și, ca să spunem așa, statutar, nu numai limbajul oral, ci și limba însăși, dacă o închidem, așa cum doresc majoritatea lingviștilor, într-o pură funcție de comunicare. Reflecția care se stabilește de aici este, ca întotdeauna în cazul lui Barthes, pe cât de îndrăzneață, pe atât de transgresivă, întrucât ajunge să transforme propriile texte într-un act creator cu mult dincolo de analiza savantă.
