Literatura franceză se bucură de o scenă narativă bogată și variată, cu autori care excelează în propuneri de avangardă așa cum sunt, fiecare în felul său, houllebecq o foenkinos; sau cel mai bine vândut noir cu Fred vargas o Maestrul. Toți acești mari povestitori și mulți alții se bucură de moștenirea a Georges perec că în scurta sa existenţă a dat dovadă de o capacitate debordantă în acel scop al experimentării sale.
Exponent al nedumeririi și al înstrăinării, al complotului strâns spre sinteza narativă ca alchimie în care personajele își distilează sufletul. Un autor prodigios în toate acele fațete în care limbajul capătă o altă dimensiune, fie că este vorba de proză sau vers, articol sau eseu. Acesta este Perecul care ne apare ca polifacetic în oricare dintre cărțile sale.
Strălucitor în versuri și poate întunecat în sufletul său de acea recentă moștenire sinistră a exterminării evreilor care l-a pirat în copilărie cu pierderea părinților săi. Ideea este că literatura încă o dată ca placebo în cel mai personal sau ca sublimare în fața creativă a fost desfășurată într-o lucrare încărcată cu acel sens ultim și acel reziduu transcendent de literatură bună.
Top 3 romane recomandate de Georges Perec
amintesc
A-ți aminti înseamnă a te cita chiar și cu riscul de a nu fi luat deciziile care în acel celălalt moment se profilau la orizont. De aceea începutul poveștii cu care privim evenimentele oferă sinceritate, cruditate, melancolie, mărturisire. Cu „Îmi amintesc” le expunem altora alte zile idealizate în care lucrurile s-au întâmplat și au trecut ciudat, mereu invers, cu punctul lor de ilaritate, lirism și confuzie. Doar celălalt focus necesar pentru a înțelege ziua de ieri sau chiar cea mai îndepărtată epocă din istoria recentă.
„Îmi amintesc” a devenit, de-a lungul anilor, o călătorie în memoria colectivă a unei țări. Acest inventar de amintiri, alcătuit din 480 de înregistrări care încep întotdeauna cu cuvintele care dau titlul cărții, a devenit una dintre icoanele literaturii memoriale din toate timpurile. Amintiri din copilărie și tinerețe ale unuia dintre cei mai buni scriitori ai secolului XX prin care defilează actori, scriitori și politicieni, dar și stații de metrou, bulevarde sau cinematografe ale unui Paris care nu mai există dar este esențial pentru a înțelege panorama actuală a culturii europene. . Într-o nouă traducere de Mercedes Cebrián, sosește una dintre lucrările legendare ale lui Georges Perec.
Răpirea
Cel puțin poveștile vechi au început bine, dar aceasta nu a fost nici măcar asta. De la început, un blestem misterios planează inexorabil asupra personajelor și, pe măsură ce povestea se desfășoară, omniprezența ei îl nedumerește pe cititorul însuși.
Când dispare Tonio Vocel, victimă a unei răpiri, reținut, fugit, suprimat? Polițiștii, incapabili să descifreze corect numeroasele indicii care i se prezintă, nu fac altceva decât să lovească orbește. Prietenii lui Tonio iau măsuri în această privință, dar și ei, oricât de aproape de adevăr, vor cădea pradă criminalului evaziv. Cu toate acestea, umorul continuă să domnească în carte.
Cititorul are și ocazia să-și testeze ingeniozitatea, întrucât soluția, în același timp evazivă și evidentă, atent ascunsă și totuși rău intenționat de simplă, niciodată dezvăluită, dar mereu expusă, este în fața ochilor lui. Va ști măcar să o vadă? Va reuși să găsească autorul acestui haos?
Instrucțiuni de viață de utilizare
Orice produs cu instrucțiunile sale care determină utilizarea și eliminarea ca paradigmă, ne înșală. Nimic nu trebuie aruncat într-un singur ciclu în afară de viață. Deci, mai bine să aveți niște instrucțiuni bune pentru când viața merge prost sau amenință cu ruina...
Cu plăcerea unui colecționar, Perec ne-a arătat că literatura este și un joc și că în spatele cortinei cotidianului se află poezia anodinului. În spatele fațadei unei simple clădiri pariziene a găsit o arhivă de povești. A povesti înseamnă și a învăța să privești, să surprinzi poveștile de viață care alcătuiesc acest monumental puzzle pe care încă o numim realitate.
Am ajuns la această carte într-un moment în care literatura amenința să devină o lume prea melancolică. Am găsit în el o lovitură de viață. M-am îndrăgostit de Bartlebooth și de proiectul lui nebun, în spatele căruia bate o intuiție grozavă: că frumusețea este uneori inutilă și deci mai frumoasă. Am trecut prin cele o mie și una de povești care se povestesc aici, învăluit în aceeași uimire cu care îmi imaginez că Renașterea trebuie să-și fi explorat cabinetele de curiozități. Și știam că literatura poate fi altceva: un joc foarte serios, care reflectă zâmbetul nostru cel mai răutăcios.
