Aproximativ cincizeci de cărți și aproape toate cele mai mari premii literare adunate (cu vârful lui Premiul Cervantes 2023) ca dovadă oficială pentru a ne asigura că vorbim despre cantitate și calitate. Luis Mateo Diez este unul dintre povestitorii esențiali ai timpului nostru, prolific ca Jose Maria Merino cu care se poate spune că alcătuieşte un tandem după generaţie şi prin capacitatea creatoare de netăgăduit. Pentru cei doi nu pare să existe panica unei pagini goale.
Tratând cu atâtea și atâtea povești, Mateo Díez se ocupă de tot norocul şi de îndată ce pare început de un suprarealism kafkian sau chiar note de sci-fi distopic (compunând un decor ușor din care să se elucubreze într-un ton existențialist), parcă s-ar agăța de pământ cu acel realism teluric al costumbrismului și intimității în care creația lui Celama concentrează forță singulară. Romane, povestiri, eseuri și legende. Ideea este să scriem ca o moștenire vitală.
En un autor atât de devotat literarului ca fundament vital Pare întotdeauna riscant să indice cele mai bune lucrări ale sale. Din acest motiv, cu această ocazie, mai mult ca oricând, este necesar să subliniem mai degrabă acela al subiectivului, al recomandării decât al determinării, căci, de altfel, nu poate fi niciodată altfel.
Top 3 cărți recomandate de Luis Mateo Díez
Tinerete de cristal
Frumosul este fragil. Este vorba despre soarta lumii noastre în schimbare. Tinerețea în sine are și noțiunea existenței sale pe cât de plină, pe atât de trecătoare. Și poate de aici încep cele mai mari dileme ale celei mai frumoase vârste.
Toate contradicțiile sunt observate de-a lungul timpului ca lacune, ceva de genul inconcrețiilor trăite între hormonii în plină expansiune și neuronii care furișează de activitate. Până când o luciditate amară ne întoarce la ideea că nu. Totul despre tinerețe era autentic, complet, esențial.
De la maturitate, Mina își amintește de prima tinerețe ca și cum ar fi cadre uitate dintr-un film vechi. Sunt amintirile unei vremuri în care o Mina agitată și zbuciumată s-a dedicat în mod delir să-i ajute pe alții ca o modalitate de a-și asuma propriile neajunsuri. A dori să fie iubiți pare să fie scopul lor. De parcă propria ei existență ar fi fost oprită, sortită unei letargie din care încearcă să iasă trăind pe cea a celor din jur.
En Tinerete de cristal Luis Mateo Díez dă vocea narativă unui personaj feminin nuanțat și emoționant, care este sfâșiat între confuzia impulsurilor și emoțiilor sale și care este însoțit de alte ființe drăguțe și himerice cu care limitele prieteniei și iubirii tind să se estompeze.
Povestitor magistral, înzestrat cu o extraordinară capacitate de evocare și o stăpânire a limbajului în cea mai bună moștenire a clasicilor noștri, Díez orbiește în acest roman despre tinerețe, acea etapă a vieții în care totul este posibil dar și fragil, ca cristalul unei delicate. sticla care continea esenta a ceea ce vom ajunge sa fim.
Bătrânii siderale
Ca o contrapondere la narațiunea tandră și abisală despre tinerețe pe care autorul a abordat-o în romanul precedent, această altă poveste presupune antiteza intrigii, apropierea de celălalt pol unde tot biologicul și mentalul alcătuiesc o simfonie dezordonată, uneori magică în haosul său.
El Cavernal, unde are loc acest roman, poate părea un stabiliment primitor plin de bătrâni dintr-o mare varietate de specii și condus de surorile Clementine. De asemenea, s-ar putea crede că este un aerolit desprins dintr-o stratosferică dincolo de unde nici vârsta și nici timpul nu au nimic de-a face cu cei care îl locuiesc. Sau, în cele din urmă, a unei nave spațiale pe cale să plece cu cei mai deștepți și himelici bătrâni, care au fost răpiți.
În orice caz, ceea ce se întâmplă în Peștera nu există nimeni care să-l remedieze și totul este implicat într-un fel de aventură nebună previzibil de periculoasă. Romanul care ne duce în acel stabiliment poate fi foarte amuzant și, în același timp, misterios și deconcertant.
Imaginaria dintre expresionist și suprarealist cu care este scrisă și complotată are aerul hipnotic al unor evenimente și personaje greu de uitat, deși trebuie să ne asumăm riscul de a fi ca cititori iremediabil închiși în Peștera, o experiență pe cât de tulburătoare este. hilar.
Arborele poveștilor
Imaginea din titlu sună ca un film cu Tim Burton. Presupusa risipă de imaginație vizată de ideea fantastică ajunge să încarce coșul cu o recoltă de fructe gustoase, disparate dar din același arbore în care concizia narațiunilor se leagă de acel puternic imaginar infinit al poveștii ca o transmitere infailibilă a cui. noi suntem.
„Adunarea poveștilor pe care le-am scris și publicat într-o lungă călătorie pe computer între 1973 și 2004 nu a fost ușor pentru mine. Poveștile scapă de sub control, romanele sunt mai mult legate de mine, deși trebuie să mărturisesc și condiția mea de proprietar indolent al ficțiunilor mele. Ceea ce este deja scris mă interesează întotdeauna mai puțin decât proiectul în derulare, iar tendința invențiilor pentru anonimat m-a captivat mereu.
Poveștile au scăpat de sub control în cărți pierdute și recuperate, în colecții individuale, și în cărți care nu erau strict despre povești, cărți în care erau povești precum și alte lucruri. A-i aduce împreună înseamnă a-i recunoaște, a-i lăsa să se întoarcă și să dobândească consistența ramurilor arborelui căruia îi aparțin.
Ele conțin, fără îndoială, urme de neînlocuit ale lumii mele literare, tonalități și constatări variate și pot chiar să răspundă unor interese și provocări conflictuale, după deriva a atâția ani. Perfecțiunea uitării, acea ambiție morală și estetică de care o ficțiune nu are nevoie de proprietar, corespunde foarte bine ambiției unei povești perfecte, pe cât de imposibilă, pe atât de esențială.
Nu există opțiune pentru povești complezente, viața câștigată în ficțiune trebuie să fie întotdeauna mai puternică decât cea reală.
Alte cărți recomandate de Luis Mateo Díez
Limbo-ul cinematografelor
Un volum ilustrat pentru a completa noi aspecte creative într-o bibliografie aproape de neînțeles pentru un cititor neofit al operei sale. O adevărată plăcere pentru un ilustrator precum Emilio Urberuaga care îmbină perfect această dualitate de litere și imagini, de intenții narative, scene și simboluri.
Cu atât mai mult într-o propunere ca aceasta care recurge la meta pentru a aborda cinematograficul ca artă dar și trompe l'oeil, idealizare și realitate, personajele și actorii lor... viața în esență transferându-se dintr-o parte a ecranului în alta intr-o osmoza existentiala care lasa tot zeama.
În cele douăsprezece povești care alcătuiesc The Limbo of the Cinemas, Luis Mateo Díez, unul dintre cei mai recunoscuți și premiați scriitori din țara noastră, ne poartă în sălile de cinema. Este o călătorie în trecut, dar și în prezent, a ceea ce se poate întâmpla într-o cameră întunecată când protagoniștii filmelor prind viață și ies la tarabe, sau marțieni care aterizează la cinematograful Cosmo din Bericia, sau o crimă în cinema Clarități... Luis Mateo Díez ne arată în această mare carte latura sa cea mai distractivă și jucăușă pentru a aduce un omagiu cinematografelor, ilustrată cu brio de marele Emilio Urberuaga.
