În calitate de scriitor în devenire, ucenic sau povestitor latent care așteaptă ceva de spus, mereu mi-am dorit să întreb unii autori în prezentările lor motivele, inspirația lor pentru a scrie. Dar când linia înaintează și îi întâlnești cu ei Pixuri si te intreaba asta pentru cine? Nu pare cel mai potrivit lucru să le pui acea întrebare în așteptare...
Fără îndoială de aceea sunt pasionat de declarațiile voalate de intenții ale oricărui scriitor ca acea voce off care izbucnește în roman. Dar dincolo de aparența anecdotică, cameo-ul, momentul metaliterar în care naratorul se confruntă cu pagina goală pentru a explica motivul scrisului este și mai bine.
Pentru că uneori autorii sunt încurajați să explice totul, să mărturisească într-o carte ceea ce i-a determinat să „fie scriitori” ca mod de viață. Mă refer la cazuri ca chiar Stephen King cu lucrarea sa „Cum scriu”, chiar și cel mai apropiat Felix Romeo cu „De ce scriu”.
În ambele lucrări, fiecare autor abordează ideea scrisului ca pe un canal vital foarte personal, care duce în mod imprevizibil la ceva de genul supraviețuirii pentru a spune despre asta. Iar chestiunea nu are nimic de-a face cu o voință mai comercială sau cu un interes mai transcendental în ultimă instanță. Scrii pentru că trebuie să scrii, iar dacă nu, cum să subliniezi și despre asta? Charles Bukowskimai bine nu intra in ea.
Poți scrie o capodoperă întâmplător dacă ești convins că ai ceva interesant sau sugestiv de povestit. Acolo îi avem pe Patrick Süskind, Salinger sau Kennedy Toole. Niciunul dintre cei trei nu a trecut peste sindromul capodopera prima dată. Dar cu siguranță nu aveau nimic mai interesant de povestit.
S-ar putea să fie scris pentru că ți se întâmplă cele mai ciudate lucruri. Sau cel puțin asta este percepția a ceea ce s-a trăit pe care ne-o învață Regele în mărturisirea vocației sale de carte. Sau poate fi scrisă din cauza dezincâncării turbate și a voinței sănătoase de a se desprinde de senzația plictisitoare a generalității, de tumultul pretențiilor maselor, așa cum pare să ne schițeze Félix Romeo.
Ideea este că în mărturisiri atât de directe și extinse ale comerțului narativ, precum și în mici fulgerări precum cele oferite de Joel Dicker în „Adevărul despre afacerea Harry Quebert”, de exemplu, fiecare fan al scrisului se găsește în fața lui. acea oglindă minunată în care gustul de a pune negru pe alb are tot sensul.