Trebuie să fii mereu dus de recomandări. Un prieten bun mi-a dat o dată o carte de povești. A fost despre Ea, al naibii de suflet și au trecut mulți ani de la acel împrumut (jur că l-am rambursat). Am început să-l citesc fără prea mult interes, eram mai mult la acea vreme cu cărți de mister sau cărți. science fiction.
S-ar putea ca până la urmă această carte a Manuel Rivas Mă va lovi și mai mult contrastul cu celelalte lecturi recente ... Nu știu, punctul este că în contrastul magic dintre lumină și adânc am găsit o poveste magică, existențialistă, dar foarte vie, intensă și emoționantă dar nu ca povestea altcuiva, ci ca ceva al său.
Clar Manuel Rivas are o capacitate narativă spre o empatie esențială, una care este capabilă să transforme generalitatea unei povești în povestea ta. Manuel trece dincolo de caracterizarea personajelor, astfel încât să obțineți acea interacțiune cu motivele și acțiunile corespunzătoare. Mai degrabă, citind multe dintre poveștile și romanele lui Manuel Rivas, ești obligat cumva să îți găsești propriile motive pentru a fi și a acționa în acțiunea propusă sau, ceea ce este mai interesant, în reflecția corespunzătoare. Dacă acesta nu este sensul exact al mișcării, ca un impuls către propriile sentimente, îmi vei spune.
Cărți recomandate de Manuel Rivas
Ea, al naibii de suflet
Lucrul cu clasificări este ceva cu totul subiectiv în aproape toate domeniile. Și în acest blog, această carte a lui Manuel Rivas ocupă primul loc în opera sa. Nu știu cum să realizez acea muzicalitate care îmbibă aceste tipuri de volume de povești, dar rezultatul comun este fără echivoc.
Este vorba despre sufletul nostru uman, reflectările sale în cotidian, amprenta sa lăsată în inert. Toate poveștile din această carte lasă o impresie de mici mostre de nemurire și, la rândul lor, de îndoiala grea a ceea ce va deveni sufletul nostru suferind odată ce vom părăsi această lume.
Un suflet care suferă, care lasă bucăți în fiecare zi și care pare să poată comunica cu alte suflete prin aroma unui lemn vechi sau în sunetul gol al unei pietre ...
Ce mă vrei, iubire?
O întrebare cu siguranță incompletă, precum iubirea însăși, absorbită de perfecțiunea sa și incapabilă să-și atingă esența pentru a fi comunicată. Va fi acela sau practic face parte din contradicția ființei umane, capabilă să iubească până la ultimele consecințe și incapabilă să o arate cu voce tare. Contează puțin să iubești dacă nu spui că te iubești pe tine însuți.
De fapt, poate fi rezultatul fricii. Dacă presupunem că nu suntem nimic, că tot ce ne-a rămas este iubire necondiționată, suntem pierduți. Cea mai esențială frică a noastră ne poate împiedica să trăim.
Dar ... la sfârșitul zilei este o teamă justificată. Dacă ne asumăm înfrângerea, dacă ne deschidem inimile, absențele sunt ocupate de trecut și de amintiri, dacă păstrăm armura poate suportăm pierderea cu o tristețe mereu amenințătoare.
Manuel Rivas expune personajele la violență, singurătate și război. Unii sunt chiar capabili să depășească frica pentru a ne învăța să fim adevărați eroi ai văii lacrimilor.
Totul este liniște
Tăcerea este ascunzătoarea adevărului, a vinovăției și a remușcărilor. În tăcere puteți încheia cele mai sordide oferte și puteți avea încredere în voințele capabile să vă vândă sufletul.
În liniște, visele tinerilor sunt înecate, incapabile să descifreze sensul marin al calmului chicha. Tăcerea este, până la urmă, moartea.
În acest roman ne abordează cu un lirism fatalist spre viețile celor mai defavorizați din patria autorului. Oportunitatea de a prospera pentru copiii mici de pe coasta Atlanticului a trecut prin promisiunile comercianților de tot felul de trafic ilegal.
Caracterul foarte ermetic al Galiției pare să încurajeze acea tăcere în care infracțiunea și corupția prosperă.
