După părerea mea, realismul ca tendință narativă actuală ia dificultăți considerabile. Adâncirea în tangibil și monden pentru a alege aspecte narative strălucitoare este doar la nivelul acelor creatori care observă lumea cu o perspectivă între critic și paralizant și, totuși, ajunge să fie un fel de gen multifocal, potrivit autorului (murdarul realism de Bukowski, realismul social al Delibes, maniera realismului Perez Galdos, realismul existențialist al Milan Kundera...) extrem de necesar ca literatura să fie, de asemenea, un instrument de studiu și analiză mai aproape de detaliu decât oricând atins de cele mai mari teorii umane sau sociale.
John updike a fost unul dintre acei scriitori realiști care s-au angajat în misiunea singulară a realismului ca hrană, umplându-l cu umor, înstrăinare, nostalgie, critică socială sau orice altă nuanță care ar putea servi cauza sa de dezbrăcare a ființei umane în ceea ce privește motivațiile lor, decizii și interacțiuni.
În misiunea sa manifestă de a povesti din cotidian, de a sfârși prin a compune comploturi geniale în care personaje precum Harry Angstrom, cunoscut și sub numele de iepure și recuperat ciclic în timpul bibliografiei sale, preiau controlul acelui realism prin a cărui concentrare o putem vedea în cazul său cea mai crudă realitate din Statele Unite.
Dar dincolo de saga singulară, Updike a fost un autor prolific, cu peste douăzeci de romane în spate. Deci, cu referire la începutul marii sale lucrări despre Harry Rabbit Angstrom, vom vorbi și despre alte romane ale sale ...
Top 3 cărți recomandate de John Updike
Fugi iepure
Odată cu începutul saga Iepurelui, autorul s-a angajat într-o poveste plăcută în jurul lui Harry Angstrom care l-ar însoți timp de decenii, publicând noi tranșe în fiecare deceniu, de parcă personajul s-ar hrăni cu propriile schimbări vitale ale autorului.
Fără îndoială, un angajament narativ către descifrarea unei realități reajustate subiectiv de-a lungul anilor și care prezintă un Harry Angstrom la controlul deciziilor sale și circumstanțelor sale care, la rândul lor, servesc cauza viziunii critice a ființei umane scufundate în convenții și standarde.
Saga ar câștiga autorului două premii pulitzer pentru a doua și a treia tranșă. Dar având în vedere lucrarea în considerația sa generală, pare mai relevant să evidențiem începutul saga, punctul de plecare, momentul critic în care ni se spune cum Harry decide să abandoneze totul, inclusiv soția și copiii, pentru a se preda la căutarea acelui reper indescifrabil, psihopat pentru unii, iresponsabil pentru alții, al unei libertăți apropiate de desfrânare.
Când iepurele este direct vizat de pușca realității, ajunge să dea un jog cu care reușește să scape de orice. Așa descoperim lumea sub noul imaginar al lui Harry.
Și așa mergem cu un personaj uneori grotesc, uneori lucid. Un personaj care, între umor acid, ireverență și căutarea „ceva”, reușește să transforme detaliile rutinei în interpretări noi surprinzătoare.
Centaurul
O mare parte din înțelepciunea noastră actuală și practic toate avatarurile umane și sociale ale societății noastre occidentale găsesc o reflecție în antichitate cu o atenție specială la acele alegorii pe care mitologiile grecești și romane le presupun, cu zeii lor, semizeii lor, eroii lor și toată acea serie de impulsuri și pasiuni care mișcă complotul acestor lucrări nepieritoare.
Așadar, John Updike a dorit să acomodeze una dintre aceste vechi legende grecești pe scena actuală. Un tată poate fi acel Chiron înzestrat cu experiență, știință și cunoștințe. Și fără îndoială, un Chiron modern nu ar vrea altceva decât să aibă un fiu transformat în Prometeu ca ființă căreia să-i transfere toată înțelepciunea pentru a-l face un om și mai bun, un erou al zilelor noastre.
Moartea care l-a urmărit pe Chiron imediat ce a primit săgeata lui Heracle este ceva asemănător durerii distanței dintre un tată și fiul său adolescent care nu mai vede nicio doctrină în tatăl său.
Acest tip de ușurare mitologică dintre minciunul Chiron și Prometeu pe cale să primească nemurirea ca dar de la Chiron capătă un gust special cu acele nuanțe de descendență la realitate, la vremea noastră ...
Vrăjitoarele din Eastwick
Acest roman al lui John Updick este ciudățenie, ciudățenie, ton deconcertant și dovadă că, în calitate de autor, ar putea aborda noi genuri dincolo de realismul său tradițional. Mulți dintre noi ne amintim încă de filmul anilor optzeci care pur și simplu aborda estetica mult deasupra altor fundații narative.
Dar hai, nici filmul nu a fost rău. Pentru că, deși este adevărat că cunoașterea darurilor ezoterice ale celor trei femei divorțate stau la baza complotului, ne bucurăm și în roman de detalii care fac o batjocură a convențiilor sociale sau care se adâncesc în sentimentele eșecului acelei figuri transcendentale care este căsătoria.
Arbitrajul punându-și în practică puterile de către aceste femei și sosirea lui Darryl Van Horne sfârșește prin compunerea unui catharsis de magie, umor, critică și sexualitate.
