Ce zici de scriitor italian Desy Icardi este metaliteratură. Amprenta lui intriga înconjoară faptul că literatură și meșteșugul scrisului sunt aproape magice. Ceva care poate fi explicat doar văzut din diferite planuri care susțin și, în cele din urmă, completează, noțiunea a ceea ce înseamnă a povesti orice zonă a omului.
Pentru că în dialog se găsește replica în timp ce în scris dialogul este amânat, amânat până când o altă minte se recompune din semnele care sunt literele, un întreg sens minunat care se deschide în imaginație ca un nou univers pictat cu noi culori.
Deci, încredințarea lui Desy nu este o chestiune irelevantă. Cu un punct de prospețime și lejeritate care de multe ori ne duce înapoi în copilărie, la învățarea cititului, lucrările sale ne conduc prin interstiții dincolo de cusăturile intrigilor actuale. Literatura ca viață, aproape ca suflet sau spirit. Povești care ajung la noi și care justifică mereu acțiunea lecturii ca pe ceva transformator.
Top 3 romane recomandate de Desy Icardi
Fata cu mașina de scris
Cine scrie, mintea sau degetele? Ei sunt cei care execută dansul final pe tastatură, cu cadența lor frenetică sau încercând să avanseze în ciuda blocajului. Degetele scriitorului sunt însărcinate să automatizeze în sunetul clicului ceea ce prezintă imaginația.
În timpul stagiului, trebuia să merg la un ziar pentru a introduce anunțuri clasificate. Eram nebun cum tânăra de la comenzile calculatorului a transcris mesajul, țigara între buze, cu un ritm diavolesc. Poate că ar fi putut scrie un roman grozav în loc să introducă reclame cu 100 de pesete cuvântul. De fapt, totul depinde de degete pline de spirit și înțelepte capabile să combine cele mai potrivite taste...
De la o vârstă foarte fragedă, Dalia a lucrat ca dactilografă, trecând prin secolul al XX-lea mereu însoțită de mașina ei de scris portabilă, o Olivetti MP1 roșie. Acum bătrână, femeia suferă un accident vascular cerebral care, deși nu este fatal, îi eclipsează o parte din amintirile. Amintirile Daliei, însă, nu au dispărut, ele supraviețuiesc în memoria tactilă a vârfurilor degetelor ei, din care nu pot fi eliberate decât în contact cu cheile Olivetti roșii.
Prin mașina de scris, Dalia parcurge astfel propria ei existență: iubirile, suferințele și miile de stratageme care sunt folosite pentru a supraviețui, mai ales în anii de război, reapar din trecut, redându-i o imagine vie și surprinzătoare despre ea însăși. , povestea unei femei capabile să depășească decenii grele, mereu cu capul sus, cu demnitate și bună dispoziție. Cu toate acestea, o singură amintire importantă îi scapă, dar Dalia este hotărâtă să o găsească urmând indiciile pe care șansa, sau poate destinul, le-a împrăștiat pe calea ei.
Narațiunea în căutarea memoriei pierdute este îmbogățită pagină după pagină cu senzații și imagini legate de obiecte vintage curioase: protagonista cărții își va regăsi memoria și datorită acestui tip de indicii, care apar de fiecare dată în locuri neașteptate, într-un un fel de căutare a comorii imaginare, între realitate și fantezie.
După Aroma cărților, despre miros și citit, un roman incitant despre atingere și scris, o călătorie de recuperare a vieții unei femei pe urmele singurei amintiri care merită păstrată.
parfumul cărților
După povestea minunată a lui Jean-Baptiste Grenouille, parfumierul fără parfum propriu, vine această poveste care se adâncește în simțul și instinctul deconcertant al mirosului. Cele mai intense amintiri sunt aromele și întrebarea este să descifrăm dacă ne scapă ceva despre miros, cu mult dincolo de simplele mirosuri...
Torino, 1957. Adelina are paisprezece ani și locuiește cu mătușa Amalia. Între mesele școlii, fata este hazul clasei: la vârsta ei nu pare în stare să-și amintească lecțiile. Profesorul ei sever nu-i dă răgaz și decide să o ajute la studiu pe Luisella, geniala ei colega de clasă.
Dacă Adelina începe să se descurce mai bine la școală, nu va fi datorită ajutorului prietenei ei, ci unui dar extraordinar cu care pare să fie înzestrată: capacitatea de a citi cu mirosul. Acest talent reprezintă, însă, o amenințare: tatăl Luisellei, un notar implicat în afaceri deloc clare, va încerca să o folosească pentru a descifra celebrul manuscris Voynich, cel mai misterios codex din lume.
biblioteca şoaptelor
Cea mai confortabilă tăcere se găsește cu o lectură bună. Dialogul interior își atinge cele mai mari și cele mai bune efecte induse de o lectură capabilă să stabilească acea amintire necesară. O amintire în care singurătatea se leagă până când timpul este suspendat și, mai ales, zgomote externe și interne...
La marginea orașului Torino, în anii șaptezeci, este o casă lângă râu în care totul se face cât mai zgomotos: oalele zăngănesc pe aragaz, pași răsună pe coridoare, radioul scârțâie, mobila scârțâie. Suntem în anii șaptezeci și micuța Dora trăiește în acest mediu zgomotos alături de întreaga ei familie, printre care se remarcă excentrica ei mătușă străbună.
Într-o zi însă, acest echilibru ciudat, dar reconfortant, este întrerupt de doliu; casa devine brusc tristă și tăcută și, la fel de repede, Dora începe să audă zgomote tulburătoare. Pentru a scăpa din această atmosferă apăsătoare, fata își găsește refugiul într-un loc în care domnește o liniște care nu este o manifestare de melancolie, ci de respect și rememorare: biblioteca. Aici Dora îl va întâlni pe „cititorul centenar”, avocatul Ferro, care și-a dedicat întreaga existență cărților și care decide să o pună pe fată sub protecția lui pentru a o educa în plăcerea lecturii.
