După Patrie, Fernando Aramburu revine pe arena literară cu o operă mai personală. Dar poate cel mai personal aspect al acestei opere este cel care îl privește pe cititor însuși.
Citirea acestei cărți dă naștere unei empatii esențiale, ceea ce face din imaginația comună, a intenției scriitorului de a spune viața și ceea ce se întâmplă o prelungire a vocii interioare. Forumul nostru intern este o șoaptă, o voință elementară în fața a ceea ce este exercițiul de a trăi și de a se adapta la mediu, la schimbări, la circumstanțe. Vocea interioară a acestei cărți devine apoi propria noastră voce, care ne leagă în visul de a citi.
Ajuns la un anumit nivel de recunoaștere, mulți scriitori au ajuns să scrie cartea motivațiilor lor de a scrie. Uneori ajunge să fie o explicație formală a artei scrisului, alteori ne bucurăm să explicăm arta scrisului ca magia stăpânirii limbajului. În acest autoportret fără mine, Fernando Aramburu pare să înceapă să-și caute motivele pentru care scrie, de parcă ar fi făcut-le explicite în dezvoltarea cărții.
Dar până la urmă nu este vorba despre asta. Atribuibil unei scrieri aproape automate, unui exercițiu de inconștiență sau unui proiect pentru un eseu, acest autoportret al zilelor aleatorii compune un peisaj al vieții interioare tradus în oricare dintre limbajele emoționale ale cititorului.
Indiferent de stadiul în care ne aflăm, vom găsi în această carte căutarea esenței noastre. Fundamentele voinței noastre sunt forjate din învățarea ființei și a ființei. Omul este unul care iubește uneori și care urăște pe alții. Omul este cel care se știe muritor, în adâncul sufletului, dar încearcă să se ascundă între triviale în timp ce se agață de un tată, mamă sau fiu pe cale să-și ia prima mare frustrare.
Nu că tot ce suntem este aici, dar este o plăcere să vedem că suntem cu toții scriitorul, autorul unei vieți incitante, al unui autoportret fără noi.
Puteți cumpăra acum Autoportret fără mine, noua carte a lui Fernando Aramburu, aici: