Suspansul, acel thriller cu o diversitate de argumente, se adaptează constant la noi tipare. În ultimul timp, thrillerul autohton pare să susțină acela de a prezenta povești tulburătoare, niciodată mai bine decât din epicentrul familiarului pentru a oferi îndoieli cu privire la cei mai apropiați.
Dar anumite modele sunt întotdeauna menținute. Pentru că atunci când un imaginar are deja referințele sale, încărcate de emoții atavice, recurgerea la el asigură o contextualizare și mimetizare perfectă. Chestia cu casa departe de lume, între bucolic și sinistru este ceva recurent. Cu această ocazie chestiunea ar indica mai mult spre o „Strălucire” de Stephen King doar că s-a întors spre noi focusuri chiar psihedelice.
Casa nu numai că adăpostește coșmaruri și nebunie, ci și transformă totul. El nu mai este doar scriitorul tulburat în căutarea neobosită a poveștilor. În această casă, toată lumea cedează trompe l'oeil-ului său întunecat, până la punctul de a fi devorat de acesta, ca o creatură înzestrată cu o diversitate de dimensiuni în care sufletele pot fi închise pentru totdeauna. Daniel Kehmann Nu toca cuvintele din titlu... poate că a existat o opțiune, cu o clipă înainte de punctul fără întoarcere. Tocmai momentul în care o voce interioară, un instinct care insista asupra nevoii de a evada pentru o simplă supraviețuire.
Un scenarist aflat în plină criză creativă și conjugală tocmai a sosit ―însoțit de soția și fiica sa― într-o casă de munte nou-nouță. Este decembrie. Frigul alb-albastru al ghețarilor, pădurile ascunse de o ceață groasă, curgerea unui râu și o vale adâncă și tăcută promit, în sfârșit, un nou început. O nouă oportunitate de a termina un scenariu care îi rezistă și de a încerca să se împace cu soția lui.
Totuși, ceva se întâmplă în casă. Încetul cu încetul, contururile realității încep să se estompeze și ceea ce părea o evadare idilică se transformă într-o spirală tulburătoare de comportamente disfuncționale. You Should Have Gone este o lectură convingătoare. O poveste claustrofobă în care realitatea este tentă de suprarealism și teroare nu este prezentată cu șocuri, ci ca un vis sinistru ale cărui piese nu se potrivesc prea bine.
