Cele mai bune 3 cărți ale lui Emil Cioran

Nici un pesimist pe deplin convins nu atinge vârsta de 84 de ani, așa cum a fost cazul cioran. Spun asta din cauza hotărârii de a indica acest autor ca un nihilist recalcitrant a cărui negativitate și frică pentru viață alcătuiesc în formă și substanță o narațiune paralelă cu condamnarea vieții. Postură? cu siguranță nu, dar nu o convingere deplină a golului din sufletul său. Se poate spune ceva similar, schimbând al treilea într-o posibilă comparație, cu un Bukowski dat viciilor și lipsit de filtre, dar a devenit și vechi.

Si bien marca de Nietzsche este neîndoielnic la un autor hotărât să dezbrace mizeri precum Cioran, sub povestea ei lipsită de suflet se vede o nevoie de autodezamăgire, o hotărâre de a încerca să discrediteze axiomele unui pesimism istoric care într-un secol al XX-lea împroșcat de sânge ar putea avea deplină justificare, dar la al cărui orizont se găsește mereu o zorii unei anumite speranțe, acide, dar speranțe totuși.

După părerea mea, s-ar fi putut întâmpla ca un tip inteligent și critic ca Cioran să se dedice acelei literaturi filosofice a provocării, căutării limitelor, aforismului impenetrabil, chemării la distrugere ca semn al neîncrederii totale în om.

Citind însă între rânduri (când nu în expresii directe), în Cioran descoperim un tip care ajunge să prețuiască arta și muzica ca fiind singurele mostre de geniu uman capabile să zboare peste atâtea limitări, frustrări, frici și meschinețe.

Acesta a fost orizontul său de speranță, așa că cu siguranță a meritat să continuăm să trăim pentru el, rătăcind cu bazele tuturor și predându-ne strălucirii inextinctibile a frumuseții, ca un contrast orbitor cu orice altceva.

La jumătatea distanței dintre filosof (datorită profunzimii scrierilor sale) și scriitorului de ficțiune (datorită liricii prozei sale dedicate recreerii formale) și cu câteva referințe interesante la spaniolă și rusă ca embleme ale înfrângerii ființei umane, a citi Cioran înseamnă a ceda la aforisme strălucitoare, la contradicții profunde de luciditate extremă și să se bucure cu acel pesimism natural al ființei umane care, la urma urmei, într-o reducere între absurd și fundamental, trăiește pentru a muri.

3 cărți recomandate de Emile Cioran

Pe culmile disperării

Cartea în care Cioran a început să răstoarne acea neliniște existențială care a început în tinerețe și care a durat de-a lungul vieții sale.

I s-a întâmplat lui Cioran imediat ce i s-a întâmplat lui Nietzsche, întrucât amândoi au înțeles că inteligența era o condamnare atunci când era orientată, prin factori de condiționare endogeni, să încerce să discearnă adevărurile ultime, precipitate în mod natural în abisul neantului.

Dacă nu ar fi scris această carte, Cioran s-ar fi sinucis, a argumentat el. Avea vreo douăzeci de ani și, în loc să-și concentreze impulsurile către cea mai intensă viață a fizicului, ceva l-a condus către acea mare întunecată a introspecției filosofice, a întrebărilor dezvăluite de acea nenorocire înnebunitoare a lucidității transcendente.

Gânditorul incipient că era Cioran a început cu cele mai tulburătoare îndoieli, cele care l-au condus la sensul lucrurilor, de la cea mai simplă mișcare la cea mai elaborată voință. Astfel, cartea ne arată temerile, nebunia și amărăciunea existenței cu un ton serios și nemilos.

Breviarul Rot

Dacă îndrăznești să continui să citești Cioran, poate că este bine să cobori pistonul și să intri într-o carte de aforisme, propoziții pesimiste, dar care cel puțin să dea naștere la infirmare, analiză, fără acele conotații ale unei narațiuni mai extinse care ajunge să înzestreze toate tipuri de argumente de la descriptiv la analitic, oricare dintre ideile prezentate.

Aforismele lui Cioran condensează o idee veche pe care Calderón de la Barca a exprimat-o deja fără a intra în mai multe detalii: «crima cea mai mare a omului este să se fi născut ». Dar, desigur, Cioran intră în detalii.

El nu este un poet care caută îmbunătățirea lirică, ci mai degrabă se bucură de mizeria vieții, de dispensabilitatea ființei umane. Și numire după numire compune în această carte ideologia tragică și dezarticulată din nicăieri.

De lacrimi și de sfinți

Primul lucru cu care se ocupă o minte inteligentă care ajunge la maturitatea primelor întrebări este Dumnezeu. Ce este Dumnezeu? Iar răspunsurile indică un gol disperat pe care copilăria l-ar fi putut umple în completare cu figurile paterne și materne (sau poate în cazul în care s-ar fi produs absența lor).

Omul sceptic prin natura trebuie să fie așa în acel amestec de simțuri și rațiune. Iar scepticismul lui Cioran este preocupat (încă o dată în istoria filosofiei, literaturii și artei) de răsturnarea vechilor mituri și sfinți care instrumentalizau frica și puterea, care anulau ființa, atât de adăpostită în figuri divine.cum a mințit pe nedrept despre cruzimea și cruzimea. a unei lumi goale spiritual.

În această carte, Cioran a fost inspirat de moștenitorul Spaniei Inchiziției, bogat în imagini imaginare și religioase încă absolut actuale în zilele sale.

Din toate acestea, cartea sfârșește prin a distruge totul pentru a scoate ce mai rămâne din suflet, credințe și vechi mituri atavice complet nedemne în omul modern.