În acea literatură care înțelege exaltatul ca pe un exercițiu de sofisticare formală, erudiție și pentru a putea fi o adâncime argumentativă față de existențial, Marcel Proust ar fi unul dintre cei mai puternici stâlpi ai săi. Mai ales într-un secol XX dat tocmai pentru a salva în literatură cele mai bune civilizații care și-au arătat cea mai proastă față cunoscută în acel secol trecut, amintit pentru războaiele sale (pe lângă amenințările globale grave) cu arme de mare distrugere.
Desigur, fiecare autor stă mai întâi pe scaun printre al său. Așadar CelineUn descendent literar francez imediat, el a fost elevul supradotat care uneori îl întrecea pe profesor în unele dintre cele mai semnificative lucrări ale sale.
Dar ca fapt diferențial în cazul tde asemenea medicul Louis Ferdinand Céline, Trebuie remarcat faptul că proza sa ajunge să se apropie de acel fundal citat anterior Emil cioran decât Proust. Trebuie să fie o chestiune de fatalism tipic pentru atât de mulți alți medici implicați în scriitori din secolul al XX-lea, cum ar fi Pio Baroja o Cehov.
Aventurier în sensul său cel mai vital, rănit în război, medic practicant și căsătorit în mai multe rânduri, Céline a turnat în literatura sa care a apărut în mod neașteptat în treizeci de ani, nu numai impresii intense și idei profunde, ci și parte din bogatele sale experiențe.
Top 3 romane recomandate ale lui Céline
Călătorie până la sfârșitul nopții
Analogia cu Proust a fost în curând căutată în acest roman făcut blog existențial plin de experiențe și împodobit cu dorințe, poate dorințe sau vinovăție ... tot imaginarul pe care un autor îl răstoarnă atunci când mărturisește că o operă are o parte biografică.
Și poate problema a fost aceea, interesul lipsit de catalogare din precedent. Pentru că într-un fel acest roman depășește aspecte din „În căutarea timpului pierdut”, nu în natura monumentală a construcției sale, în reprezentarea unei opere de ficțiune făcute aproape o reflectare perfectă a vieții ca o pictură hiper-realistă, ci la cel puțin în acel realism abordat cu cea mai mare forță a ceea ce este adevărat în sine, a ceea ce a fost recuperat negru pe alb din viața însăși pentru a termina împodobindu-l cu acea poveste strălucită a marelui scriitor. Pentru că această carte are acel punct homeric al călătoriei transcendente până la sfârșitul nopții sau chiar în centrul sufletului uman, cu întunericul și posibilele răsărituri ale soarelui.
Protagonistul Ferdinand Baradamu călătorește prin lume încărcat de voință puternică și disperare intensă, contradicțiile sale ferme și tensionate contrabalansează natura ființei umane. Noțiunea de atâtea spații locuite de fapt de autor ajunge să facă din acest roman o lucrare fascinantă de gustat ca acea sticlă mare deschisă pentru ocazie. Cu avantajul că poate fi redeschis și recitit pentru a descoperi noi nuanțe în diferite momente ale vieții cititorului.
Moarte pe credit
Cu o patină deja mai populară chiar și uneori în limbajul său - ceva necesar datorită cadrului evident în cartierele umile -, acest al doilea roman, scris în anii săi buni după irupția sa copleșitoare (inclusiv controversa) în lumea literaturii, evocă omenirea de la supraviețuire.
Pentru că Céline este conștient, ca orice scriitor înzestrat cu acea capacitate esențială de observare pentru a descoperi adevărurile finale, că doar personajele care privesc în abis știu că trăiesc. Lucrurile există prin contrariile lor în această lume. Fericirea se bucură doar când vine, cunoscând tristețea. Omenirea este cunoscută doar ca bunătate inerentă a termenului, atunci când suferă de o altă umanitate capabilă să provoace daune de dragul său.
Cel mai amar umor, râsul cu ecouri ale înfrângerii, se bucură doar atunci când știi să accepți că ești un wimp, indiferent dacă ești rege sau vasal (numai că vasalii află mai devreme și de aceea pot râde mai amar). Desigur, naratorul la persoana întâi ne face să participăm la marile descoperiri din micile plăceri care sunt refuzate oficial în sferele morale înalte. Carnea, sexul, livrarea către hedonismul unui protagonist care, mai degrabă decât să avanseze prin viață, rătăcește dornic să atace ce poate, să-și dezlănțuie pasiunile transformate în viciu. Restul, din trecerea zilelor sale între formații vagi și locuri de muncă simple pentru el este cealaltă piele a celui care pierde, care se știe că moare mai devreme decât mai târziu.
Fantezie pentru altă ocazie
Unul dintre cele mai mari contraste din opera lui Céline apare în contrastul dintre strălucirea prozei, potrivirea cuvintelor, bogăția lexicului atunci când este setat tocmai ca o bijuterie cu semnificația căutată ..., toate acestea ca și eu spune în contrast cu acel sentiment al înfrângerii, al sufletului unui învins pe care vizionarea acestui roman îl impresionează, cu un nou punct de biografie deformată, într-un efort de a prezenta cel mai rău ca fiind cel mai rău fără scrupule.
Nu există sublimare sau rezistență, doar acel contrast fascinant între frumusețea limbajului și putrezirea mizeriei umane. Cu reflecții inserate ici și colo (care uneori distrag atenția de la esența ficționalizată a complotului) ni se spune despre lumea pe care protagonistul o traversează între războaie în care transcend doar înfrângerea și mizeria, în închisorile prin care a trecut în amara întoarcere la casa cuiva care și-a pierdut deja sufletul și se cunoaște condamnat la inerția sa aproape spirituală, să nu găsească niciodată odihnă sau speranță.
