Cele mai bune 3 cărți de Bernardo Atxaga

După prezentarea cărţii sale Case și morminte, Bernardo atxaga A anunțat că părăsește romanul. De parca as putea sa o fac...

Sunt sigur că vor sosi mai multe cărți în curând. Și poate cineva își va schimba numele cu surpriza de a descoperi încă o dată abundența în decorurile fictive. Pentru că ceea ce cineva este capabil să creeze, doar unul poate fi. Dar, fără îndoială, va continua să fie o narațiune sub forma unui roman care ne va asalta din nou cu acea apropiere furioasă a acestui Hemingway bască.

Îndrăznesc să vă asigur pentru că în umila mea dăruire față de această povestire, satisfacția de a vă considera tată și creator de lumi noi, oricât de mici, mari, irelevante sau transcendente, nu cred că poate fi condamnată cu un eventual fermitatea voinţei.

Și astfel, ne putem bucura în continuare de niște intrigi plasate întâmplător în decoruri istorice disparate. Și spun întâmplător pentru că puterea puternică pe care Bernardo Atxaga o acordă personajelor sale face temporalul irelevant, transformându-le poveștile în povești eterne de protagoniști realizate mai presus de orice suflet cu excelența firului de dialoguri, reflecții și descrieri pline de acea lirică melancolică a efemerității existenței.

Top 3 romane recomandate de Bernardo Atxaga

Case și morminte

Poate se datorează intensității intrigii, acelei uzură și goliciune care se întâmplă cu cuvântul sfârșit. Astfel, scriitorul Bernardo Atxaga asigură că acesta va fi ultimul său roman, până când își va recăpăta suflul, așa cum se întâmplă cu restul cititorilor care termină cele 424 de pagini incitante ale acestei intrigi.

Călătorim la Ugarte pentru a pivota în jurul micului său univers în două locuri de ambele părți ale dictaturii lui Franco. Într-un fel este la fel înainte sau după, sunt vremuri tulburi pentru că figura dictatorului sau umbra lui par să fie același lucru.

În lumile cenușii dictate de putere, micile intra-povești capătă strălucirea de diamant printre cărbuni. Eliseo, Donato, Celso și Caloco devin micuții nevinovați cu care străbatem acea lume cenușie presărată și cu minele unde oamenii lui Ugarte își dau sufletul pentru un salariu.

Cu ei facem acea tranziție de la anii șaptezeci la anii optzeci și până în prezent. Trasabilitatea vieții lor presărate de tragedie, prietenie, rebeliune, speranță și moarte este una dintre acele aventuri de netrecut de orice fantezie. Pentru că nu există fantezie mai mare decât a trăi, a visa, a-ți aminti și a avea darul de a o scrie.

Case și morminte, de Bernardo Atxaga

Obabakoak

Marele succes internațional al lui Bernardo Atxaga. Unul dintre acele romane în care darurile autoarei sunt aliniate și cu muzele pentru a termina lucrarea rotundă. Pentru că dacă treaba lui Atxaga este să ofere mereu o bogată compoziție polifonică, în acest caz virtutea și interesul esențial ca narator au atins acel nivel al unei lumi noi întruchipate în paginile unui roman.

Ca și în cazul Macondo, sau chiar cu Castle Rock, când un scriitor este capabil să genereze o viață absolut vizibilă, aproape tangibilă, încărcată de arome și senzații care transmit chiar precum literatura făcută tactilă, se poate spune că Bernardo Atxaga ajunge în acel Olimp al scriitorilor care creează noi lumi nepieritoare.

Obaba este un loc cu totul special în care trăim printre locuitorii săi perpetui sau trecători, conviețuind cu preocupările lor și făcând parte din deciziile lor din vinovăția, durerile, durerile sau pasiunile lor nespuse.

Și acel mod de a cunoaște detaliile personajelor modelează țesătura existenței comunitare, a notelor disparate ale vieții din interiorul și din afara fiecărei case, ale adevărurilor și minciunilor care fac întreaga realitate. Magia sub formă de literatură care alunecă de la suflet la suflet ca materie a aceleiași vieți în esență.

Obabakoak, de Bernardo Atxaga

Fiul acordeonistului

În multe momente de citire a romanelor lui Bernardo Atxaga, acea impresie de melancolie alunecă, ca un Milan Kundera hotărât să înceapă să povestească cu mai multă vigoare reflecţiile sale literare strălucite.

Fără îndoială că timpul, ca temă, în care trecerea zilelor ca argument trezește mereu dorul ca o busolă inevitabilă. Întrebarea este cum abordează Atxaga esențialul lumii subiective pe care fiecare o construiește din acel dinamism al intrigii captivante, al vieții făcute aventură prin orice contingență, fie că vine mai mult sau mai puțin favorabilă sau nefavorabilă.

În acel echilibru care îl ajută cu siguranță pe autor să abordeze și alte ocazii cărți de multe alte genuri precum literatura pentru copii sau pentru tineret, stă gustul cititorului pentru armonie deplină cu ceea ce a trăit fiecare persoană sau cu ceea ce se simte că va trebui să trăiască.

Pentru că în intervalul fiecărei vieți se pot întâmpla mii de lucruri, inclusiv războaie și exilări pe care le suferim ca cititori. Asta face parte din aventura pe care o vom povesti, dar esențial, la bine și la rău, este că, în cele mai bune cazuri, va trebui să spunem cum am ajuns la poalele sfârșitului, fie copiilor noștri, fie copiilor noștri. nepoții sau noi înșine...

Fiul acordeonistului
5 / 5 - (19 voturi)

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Aflați cum sunt procesate datele despre comentarii.