I 3 migliori libri di Jérôme Ferrari

Per u so comportamentu seriu è a so literatura di bellezza tràggica attuale, Jerome Ferrari puderia esse u Carlos Castan versione gabacha. Ma similitudini suspetti in forma è sustanza, è essendu chjaru chì a reincarnazione richiede almenu una morte, si prova chì ogni autore citatu hè diversu è e coincidenze sò solu coincidenze.

Per furtuna, tramindui sò sempre vivi è in quantu à u scrittore cù u cognome di una vittura di corsa, a materia si rompe più in u rumanzu chè in a storia chì Castán cultiva. È in quelli rumanzi si scopre quelli abissi soliti, ricurrenti, stranamente inopportuni ma perfettamente coccolati da stu tipu di scrittori. I vuoti da quale, però, finiscinu per spuntà una vita chì sorprende è affascina ancu di più perchè chjaramente pare qualcosa impussibule.

Hè u donu di a tristezza cum'è un terrenu creativu per adornà u sensu brillanti di u perentore cum'è eternu. Lirisimu in prosa chì va al di là di l'idea di appartene à l'opera specifica per diventà una sinfonia generale di tuttu ciò chì scrive stu narratore francese.

Top 3 libri raccomandati da Jérome Ferrari

À a so maghjina

A fotografia hè arte quandu u fotografu insiste à trascende i mumenti, à palisalla cù quella cura antica di cuntene a vita nantu à carta, cum'è una alchimia perfetta trà i vivi è l'inerti. Hè cusì chì u rolu principale di u prutagunista di stu rumanzu hè capitu in qualcosa chì và assai al di là di a trama di a storia stessa.

Un ghjovanu fotografu hè mortu subitu in un accidentu annantu à una strada di Calvi, in Corsica. À u so funerale, iniziatu da u so Tao, si ricurdarà a persona ch’ellu era : quellu chì hà fattu a fotografia è a pulitica i pilastri di a so vita.

Dui passioni chì, da assai prestu, l'anu purtata à impegnassi cù u so primu amore in a lotta per l'indipendenza corsa è, dighjà in l'anni novanta, à viaghjà per catturà e guerre iugoslave cù a so camera. In questu travagliu acclamatu, u premiu Goncourt Jérôme Ferrari esplora u fossu trà a realità è a maghjina ne mostra, cumbinendu magistralmente u ritrattu vivu di una donna libera cù una cronaca di a storia corsa più recente.

À a so maghjina

U principiu

In parechje occasioni u fallimentu di l'intelligenza è a ragione hè evidenziata cum'è miglioramenti evolutivi di l'umanu. Nunda tende à l'autodistruzione cun tale dedica cum'è a nostra civiltà. L'esiliu di Diu lascia una filusufia orfana chì ùn pò fà nunda per cuntene una erecatomb fattu inerzia prima chì u pensamentu succombi ancu.

Un ghjovanu aspirante filosofu disincantatu chjama a figura di u Premiu Nobel in fisica Werner Heisenberg, quellu omu eccezziunale chì à l'epica sfida i principii classichi di Einstein è stabilisce i fundamenti di a meccanica quantica, ma chì accetta ancu di cullaburà in a ricerca di a meccanica quantica. .Nazisti per creà a bomba atomica. Mentre s'indirizza à u scientistu, u ghjovanu narratore vene à l'accordu cù e mancanze è i fallimenti di a so propria esistenza è lotta per scopre in chì misura u male domina u mondu cuntempuraniu.

A vita di Heisenberg, indeterminata quant'è u so Principiu di Incertezza, diventa un ambiente eccezziunale per Ferrari per palisà u spaziu cumunu, cumunu è impegnatu trà l'anima umana è a misteriosa bellezza di u mondu. On U principiu, a lingua, ma ancu u silenziu, si rivelanu esse a chjave chì apre e porte di a capiscitura di l'esistenza: E se a literatura è a puesia fussinu l'unicu mezzu chì permettenu à l'omu di palisà l'ineffabile di l'universu o di guardà, solu per un mumentu , sopra a spalla di Diu? A vucazione di fisicu hè ancu vucazione di pueta?

U principiu

U Sermone nantu à a Caduta di Roma

A storia ci predica cum'è i genitori. U puntu hè di amparà da e scunfitte di l'altri chì sò vinuti prima di noi. Senza sapè chì tuttu, da u più grande imperu à a piccula vulintà chì ci tira da u lettu, pò finisce di decadenza definitivamente in u più bughju di i nostri ghjorni è senza rimediu chì vene da ogni sermone. Vincitore di u Premiu Goncourt 2012, U Sermone nantu à a Caduta di Roma hè un rumanzu lucidu nantu à a fine di una civilizazione, un seculu è a vita di un omu.

Matthieu è Libero ricusanu u mondu induv'elli campanu, allora abbandunanu i so studii di filosofia in Parigi per stallassi in una cità di Corsica è travaglià in un bar. Tuttavia, quellu picculu paradisu ch'elli anu custruitu è ​​duve anu depositu e so illusioni, ne vederà prestu u declinu.

«Ùn sapemu micca veramente chì sò i mondi è di chì dipende a so esistenza. In qualchì locu in l'universu a legge misteriosa chì preside a so genesi, a so crescita è a so fine pò esse scritta. Ma a sapemu: per affaccà un mondu novu, un mondu anzianu deve prima more.. "

U Sermone nantu à a Caduta di Roma
tariffu post

Lascià un cumentu

Stu situ utilizeghja Akismet per reducisce u puzzicheghju. Sapete ciò chì i dati di i vostri dati è processatu.